Aceasta este o specie aparte de români era să zic, dar în ultima perioadă şi-au cam dat arama ceva mai pe faţă şi conlocuitori de-ai noştri pe pământul României, aşa că specia pare universală. Mai bine însă să lăsăm caprele vecinilor să zburde-n voie printre neamurile lor şi să ne vedem de oile noastre. Cucuietul românesc zburdă cu predilecţie în spaţiul public, căci nu are plăcere mai mare decât să fie văzut în luminile rampei. Abia luminat – de reflectoare vreau să zic – corniţul invidios, gelos, sau pur şi simplu rău, după caz, se poate manifesta în toată splendoarea lui.
Cucuietul deci este o specie aparte, la care un cocktail energetic compus din niţică prostie, micime sufletească, două degete de răutate şi infatuare cât cuprinde, funcţionează după principiul vaselor comunicante: cum îl stringi sau îl calci pe vre-unul din componentele menţionate, cum se concentrează toate într-o mândreţe de ţugui cu care loveşte mintenaş în inteligenţă, mărinimie, bunătate, smerenie, respectiv în tot ce-i la polul opus. Dar mai ales în performanţa aproapelui, pe care – se presupune – ar trebui să-l iubească, creştineşte, ca pe el însuşi, iar dacă nu se poate, măcar să-l îngăduie. Dar nu! Dar vai! Dar cum! El este „justiţiarul” de serviciu cu coborârea oricărei performanţe la nivelul propriei meschinării, de profesie pizmaş.
Vă amintiţi cazul Ponor? Iată şi cazul Halep! Identice. În această săptămână nici chiar prestaţia jenantă pe ecrane – căci de alta nu mai poate fi vorba – a politicienilor lor (că ai noştri nu mai sunt demult) nu a fost mai josnică decât atacul la splendoarea acestei Românce cu R mare, care ne-a dăruit cu atâta generozitate, pe banii şi munca ei, o felie din demnitatea şi excelenţă românească, al căror gust îl uitaserăm demult. Ba a mai fost ceva, de aceeaşi joasă speţă, atacul la Cuvântul lui Cristos în şcoli, spre răsucirea în morminte a tuturor eroilor şi martirilor neamului. Şi cu ce arme! Cu cucuiele prostiei!
Se spune că unde e multă inteligenţă e şi multă prostie. Iar prin analogie cred că unde e multă bunătate – şi românul e încă prost de bun, mai ales cu străinii – e şi multă răutate. Încă prost de bun în comparaţie cu răciturile altor neamuri! În comparaţie cu el însuşi, cel cu frică de Dumnezeu, din vremuri demult apuse, s-a înrăit într-atât încît dacă nu treversezi strada ca Speedy Gonzales rişti să o încasezi pe loc, dacă îl atingi din greşeală te potopeşte cu înjurătura, iar dacă îi zîmbeşti te crede tâmp şi-şi scuipă-n sân să nu se molipsească. Şi totuşi românul e generos. Le-a oferit cucuieţilor lui chiar un areal geografic unde să prindă rădăcini, la Cucuieţii din deal sau la Cucuieţii din vale, după preferinţă. Dar cum s-au tras în mediul urban, propun să le facem în fiecare oraş câte o stradă cu vitrine.
